Depresia din punct de vedere al gândirii creştin ortodoxe

Adrian Radu Raceanu

Încă de la începutul secolului al XX-lea s-au făcut multe încercări de a explică depresia. În practică clinică, se pare că explicaţiile lui Freud se potrivesc la 80% din pacienţii întâlniţi.

Freud a identificat depresia că pe o furie îndreptată spre interior. Furia îndreptată spre interior poate avea drept cauza conform gândirii creştin ortodoxe neîndeplinirea unei patimi. După cum afirmă Sfinţii Părinţi, întristarea vine atunci când o patimă nu s-a văzut satisfăcută: de pildă, când omul nu a primit suma de bani pe care o voia, când simţămintele i-au fost respinse de aleasă inimii lui, când nu a fost avansat la serviciu de multă vreme s.a.m.d.

Pentru părintele Dumitru Stăniloae, „patimile reprezintă cel mai coborât nivel la care poate cădea fiinţă omenească” . Prin ele omul e transpus într-o „stare de pasivitate, de robie”. Omul este împiedicat de patimi să devină cu adevărat om şi activităţile sale sunt conduse de simţuri, nu de spirit, prin care are loc o dislocare din viaţă în spirit spre viaţă în trup.

Împreună cu Părinţii ascetici ai Bisericii, cum sunt Evagrie şi Ioan Cassian, părintele Dumitru Stăniloae enumeră opt patimi principale sau şapte când slavă deşartă e unită cu mândria: „Acestea sunt: lăcomia pântecelui, curvia, iubirea de arginţi, mania sau ura, întristarea, trândăvia, slavă deşartă şi mândria. Ele coincid în fond cu cele şapte păcate capitale: lăcomia, desfrânarea, avariţia, mania, invidia, lenea şi mândria, dacă identificăm invidia cu întristarea.
Patimile au naturi diferite, chiar dacă nu pot fi separate unele de altele. Unele patimi sunt ale trupului,iar altele ale sufletului dar deoarece există o strânsă unitate între trup şi suflet face că patimile trupeşti să fie împletite cu cele sufleteşti, sau să se condiţioneze reciproc.

Conform gândirii creştin ortodoxe, omul este alcătuit din trup şi suflet, deci are o constituţie duală, dihotomică. Trupul este muritor, dar sufletul nemuritor. După moartea omului fiecare din aceste componente se întoarce la originea să ‘’ Trupul se întoarce din pământul din care a fost luat, iar sufletul la Dumnezeu care l-a dat.’’( Ecclesiast XII,7).

Deci putem spunem conform gândirii creştin ortodoxe, că sufletul este eul nostru, conştiinţa noastră de sine. Sufletul este alcătuit din gândire, sentimente şi voinţă liberă.

Revenind la patimi,părintele Dumitru Stăniloae în cartea să ‘’ Ascetică şi mistică ortodoxă’’ spunea că patimile pot fi însă reduse la două motive principale: „Scriitorii ascetici socotesc că la cei mai tineri lăcomia pântecelui le produce pe toate celelalte. […] La cei mai în vârstă însă principala patimă este mândria”.
Tot în aceeaşi carte, părintele Stăniloae adaugă faptul că de definiţia principială a patimilor ţine şi distincţia lor faţă de afecte şi faţă de purtarea instinctivă. „Afectele sunt „patimi conforme cu firea”, pentru că slujesc la conservarea firii.

Patimile sunt contrare firii (pară physin), pentru că nu sunt de folos acesteia, ba reprezintă o orientarea păgubitoare fiind o răsturnare a ierarhiei din om” (p. 68). Afectul e natural şi conform fiinţei omului. Astfel de afecte sunt „poftă după mâncare, plăcerea de mâncare, frică, întristarea”; ele sunt necesare firii noastre ajutând la conservarea ei” (p. 61). Patimile însă prelungesc afectele într-o atitudine păcătoasă: „De aceea patimă e cu mult mai rea că afectul. Dacă afectul este animalic şi impus de viaţă organică a omului, patimă este diabolică şi nu mai este o manifestare instinctuală a naturii, ci o fierbere mereu voită şi meditată” (p. 79).

La geneza patimilor în om contribuie succint următorii factori:

a) mintea slăbită în lucrarea ei autonomă şi proprie;

b) lucrarea de percepţie simţuală, care a devenit precumpănitoare, care a ieşit din subordinea minţii, ba a atras mintea în subordinea ei

c) o alergare exclusivă şi iraţională după plăcere – până la cea procurată de laudele semenilor – şi concomitent cu ea, o fugă speriată de durere” (p. 67-68).

Deci putem spune că un factor important al genezei patimilor, este faptul că emoţii, afecte şi atracţii sensibile devin tipare de acţiune dirijate. Acest lucru se întâmplă de bunăvoie, ba chiar e şi justificat raţional de conştiinţa proprie.

Patimile sunt declanşate, pe de o parte, de factori psihologici din om (momente interne) şi de atracţii şi seducţii din afară (momente externe), pe de altă parte.
Din afară satana, răul personificat, insuflă omului gânduri păcătoase: „Satana aruncă în mintea noastră un gând de păcat, aşa-zisul atac. […] El încă nu e un păcat, pentru că noi încă n-am luat faţă de el nici o atitudine. E parcă în afară de noi, nu l-am produs noi şi nu are încă decât un caracter teoretic […]. E gândul simplu al unei eventuale fapte păcătoase” (p. 84). Simplă ispita vine omului din afară şi nu reprezintă încă un păcat, „Momeala e, aşadar, prima apariţie în conştiinţa a unei dorinţe rele. […] De obicei această prima trezire a unei pofte – prima apariţie a momelii în conştiinţa – e prilejuită de privirea unor lucruri externe” (p. 86).

Există însă şi factori psihologici interni: „în unele cazuri însă momeala apare în noi fără să privim la unele lucruri externe. Atunci intră în lucru amintirea unui păcat repetat”. Astfel declanşatoarele apariţiei patimilor sunt privirea spre ceva exterior că ispita şi amintirea a ceva făcut în sensul unei amintiri ce promite o plăcere.

Irupţia patimii în fapt e decizia omului. „Momentul decisiv e acela în care ia atitudine cugetarea noastră. Dacă am alungat gândul din prima clipă, am scăpat. Dacă însă începem să medităm asupra lui, să ne îndulcim în gând cu perspectivele păcatului” (p. 84), atunci nu mai e decât un pas până la a face un plan pentru realizarea lui.

Această este perspectiva gândirii creştin ortodoxe referitor la patimi şi lupta cu patimile. Până la starea de nepătimire e de trecut prin urcuş duhovnicesc.
Sfântul Clement vede nepătimirea că desăvârşire a înfrânării, o pace a sufletului fără dorinţe. De exemplu aceasta stare de nepătimire înseamnă că să îţi arunce demonul gândul ‘’ iubirii de arginţi’’ dar tu’’ să nu-l mai primeşti’’.

Starea de nepătimire nu te scapă de gândul aruncat de demon sau demoni referitoare la patimi, starea de nepătimire înseamnă că tu să nu mai ‘’primeşti’’ acele gânduri, adică să nu te tulburi deloc înăuntrul tău.

Acest lucrul pare greu de realizat trăind într-o societate hedonistă în care omul vrea să ia ‘’pilula magică’’ şi să scape de probleme.
Dar acest lucrul nu este imposibil atâta timp cât omul îşi doreşte să ajungă la nepătimire, care îl aproprie de starea de îndumnezeire după har.

Ortodoxia în special prin vocea Arhimandriitului Hrisostom de Etna a acceptat psihologia şi psihiatria că nişte de ştiinţe de ajutor omului creştin ortodox.
De altfel, Arhiepiscopul Hrisostom de Etna a studiat psihologia şi a început să evalueze depresia ajutându-se atât şi de cunostiintele psihologice cât şi de cele duhovniceşti. Astfel a ajuns la concluzia că în această prima etapă de studiu a depresiei, că majoritatea cazurilor de depresie pot fi descrise corect de conceptul freudian clasic al furiei îndreptate spre interior. Şi, aşa cum Arhiepiscopul a subliniat în unele din scrierile sale, nu este nevoie să îmbrăţişezi punctul de vedere freudian asupra omului pentru a recunoaşte că multe din observaţiile sale clinice sunt competenţe şi utile.

Din punct de vedere statistic, totuşi, aproximativ 20% din cazurile pe care le întâlnim în practică clinică indică în mod clar alte cauze. Să analizăm acum câteva dintre aceste cauze alternative ale depresiei psihice.
O cauza foarte des întâlnită este obiceiul dobândit de a privi numai aspectele negative ale vieţii sau numai anumite ipostaze ale acesteia. Acest obicei este abordat fie printr-o abordare neadecvată a problemelor, fie prin imitare adică se continuă tiparul negativ de gândire al părinţilor sau al rudelor.

Trebuie remarcat faptul că printre numeroasele păcate menţionate de Sfinţii Părinţi. că fiind contraproductive în viaţă spirituală se numără păcatul negativităţii. În viaţă trecem prin multe ispite din partea demonilor, îngăduite şi de Dumnezeu pentru a evolua spiritual. Ni se spune că orice armata de demoni îndreptată împotriva noastră păleşte în faţă cetelor de îngeri care ne ajută în viaţă duhovnicească. Acest echilibru al punctelor de vedere spirituale reprezintă tocmai ceea ce încearcă să obţină un bun terapeut, atunci când tratează depresia cauzată de un negativism excesiv.

O altă cauza des întâlnită este cea a sacrificiului de sine excesiv. Această se poate vedea, de exemplu, la mulţi părinţi care îşi dedică tot timpul şi toate resursele copiilor sau gospodăriei, neglijându-şi în totalitate propriile nevoi şi dorinţe. Se întâlneşte mai ales la mame, femeile ajungând că, de teamă cheltuielilor necesare consultaţiilor, să îşi ignore complet sănătatea, într-o asemenea măsură încât se ajunge la rezultate tragice.

E recomandabil să alegem calea de mijloc atât în lupta contra patimilor cât şi în ceea ce priveşte sacrificiul de sine.

Chiar in acest scop, Părintele Arsenie Papacioc recomandă acea ‘’stare de prezenţa continuă’’ în favoarea nevoinţei.
Nu trebuie să deznădăjduim dacă am căzut într-un păcat din cauza unei patimi sau să ne autoinvinovatim prea mult pentru că nu facem destule sacrificii.

Deznajdea combinată cu epuizarea poate duce la akedie.

Akedia în limbaj creştin ortodox sau acedia în limbaj româno-catolic este o patimă descrisă în literatură duhovnicească că amorţire şi vlăguire a sufletului, pe de o parte, şi, pe de altă parte, că o zăpăcire şi neorânduială a tuturor puterilor sufletului care sunt de folos în viaţă duhovnicească. Părinţii Bisericii Ortodoxe au vorbit despre akedie mai ales în contextul monahismului, fiind văzută că „Demonul amiezii’’; el îi atacă pe monahi pe la ceasul al patrulea şi le încercuieşte sufletul până la ceasul al optulea” adică realitatea caniculei între orele 10 şi 14 din Orient.

Akedia produsă de demonul amiezii nu se întâlneşte deloc doar în ţările calde. Pauză de prânz, masă eventual copioasă, somnolenţă aferentă pot genera o stare negativă, o lentoare şi un plictis care te paralizează. Repetată zi de zi, akedia imbolnaveste sufletul de lehamite.

În mod general, ortodoxia consideră că akedia este în strânsă legătură cu tristeţea că patimă, mai precis cu acea tristeţe care nu are o cauza precisă ci este provocată de către cel rău.

Părinţii Bisericii Ortodoxe ne învaţă că akedia nu este urmată de o altă patimă pentru că le are în ea pe toate. Omul care este cuprins de akedie, este cuprins de toate celelalte patimi.

Akedia este „cea mai apăsătoare şi greu de îndurat patimă”(Sf. Maxim Mărturisitorul), „moartea sufletului şi a minţii” (Sfântul Simeon Noul Teolog), „gustarea gheenei” (Sfântul Ioan Casian).
De aceea pot afirmă că akedia este ceea ce psihologia clinica considera a fi depresie cronică.

Fie că Dumnezeu să ne lumineze sufletele cu harul sau dumnezeiesc!

 

Adrian Radu Raceanu

Student la Facultatea de Teologie , Universitatea Ovidius Constanţa
Bibliografie
1. Dumitru Stăniloae- Ascetică şi Mistică Bisericii Ortodoxe, Editura IMBOR;
2. Arhiepiscopul Hrisostom de Etna – Elemente de psihologie pastorală ortodoxă, Editura Egumenita;
3. Gabriel Bunge – Akedia. Plictiseală şi terapia ei după avva Evagrie Ponticul sau sufletul în lupta cu demo¬nul amiezii, Editura Deisis.

Echilibrul Tău vă pune la dipoziție pachete terapeutice focalizate pe tratarea depresiei, anxietății și fobiilor!

Site Optimizat de Agent Promovator

CONTACTEAZĂ-NE

Îți vom raspunde în cel mai scurt timp.

Se trimit datele

Log in with your credentials

Ați uitat datele dvs.?