viata ca o metafora

Mi-e sufletul un cantec iar durerea o perla din el. Astept ca cineva sa descopere minunea sidefata din interiorul meu. Cu fiecare suferinta pricinuita de ceilalti ma retrag si mai mult in zona mea de siguranta. M-am considerat mereu un om bun, poate putin naiv si atipic lumii in care traim. Nu stiu sa urasc si cred ca nici nu as putea trai urand pe cineva.

Omul are o capacitate uimitoare de a face fata tuturor nedreptatilor, necazurilor si suferintelor prin iubire.

Dar pentru a darui iubire trebuie sa simt ca apartin cuiva, sa fiu inteleasa. Aceasta dorinta imi aduce aminte de o poveste citita candva despre o stridie.

Odata, o stridie statea pe fundul unui golf. Stridiile sunt foarte aspre la exterior si nu foarte colorate. Cochilia unei stridii este adeseori faramata in bucati mici si folosita la drumuri. Oameni si vehicule merg pe drumuri facute din stridii.
Aceasta stridie nu era diferita.

„Sunt făcuta pentru ca oamenii să mearga pe mine pentru ca sunt doar o scoica scarboasa si urata”, isi spunea stridia zi dupa zi.

„Am fost creata pentru ca oamenii sa mearga pe mine.” Stridia auzise ca oamenii uneori se otraveau din cauza ca mancau stridii. Asa ca si-a spus „Nu sunt buna de nimic; le fac rau oamenilor.”
Deseori, cand stridiile sunt servite in restaurante, oamenii spun „Iac! Stridiile sunt vascoase, sunt scarboase. De ce ar manca cineva un lucru atat de repulsiv?” Asa ca stridia isi spunea „Au dreptate, sunt vascoasa, oamenii ma urasc si nu sunt buna de nimic.”
 

Nu era surpinzator ca stridia era mereu trista. „De ce nu am si eu ceva diferit? De ce nu am un diamant sau un rubin? De ce nu am putut fi o stea de mare sau sa am o cochilie din care sa se faca cercei? De ce, de ce, de ce?” intreba stridia, in timp ce se gandea la ceea ce nu era. Isi spunea intr-una ca este urata si slinoasa si le face rau oamenilor.

Intr-o zi un pescar a aruncat o plasa in golf si a prins stridia. Stridia era si mai suparata si plangea „De asta imi era frica. Acum m-a prins si toata lumea o sa descopere cat de urata si de repulsiva sunt intr-adevar.”

Pescarul vedea altfel lucrurile decat stridia. Cand a gasit-o in plasa, a desfăcut-o cu un cutit. A scos afara o perla alba rafinata. Aceasta descoperire a mirat-o pe stridie. Nu-i daduse atentie perlei care crestea inauntrul ei. „Nu este uimitor ca ai ceva atat de pretios inauntrul tau si nici macar nu realizezi? Cum este posibil?” se intreba ea. „Cum pot sa am o perla atat de frumoasa cand eu sunt atat de urata?”.

Pentru ca perscarul isi petrecuse viata pe mare, a simtit ca stridia nu intelegea cum se formeaza o perla si a inceput sa vorbeasca cu ea.

„Demult, atunci cand erai foarte mica, au fost lucruri in viata ta foarte iritante, infricosatoare, triste si dureroase. Ca sa treci peste ele, ai construit un invelia  in jurul sentimentelor tale.
Ti-ai infasurat si tot infasurat toata durerea si tristetea ca sa te protejezi. Acest lucru a fost foarte folositor atunci cand erai tanara si durerea era foarte reala. Ceea ce nu realizai si poti vedea acum, este ca ai transformat acea durere ingrozitoare intr-o perla valoroasa. Ai gasit o modalitate sa iei durerea si tristetea, sa o cristalizezi si sa o transformi in ceva extraordinar. Aceasta perla se afla inauntru, asteptand sa fie descoperita.”

„Wow!” a strigat stridia, „este foarte surprinzator”. Apoi pescarul a rupt cochilia de la exterior pentru ca stridia nu mai avea nevoie de ea. A indepartat partea scarboasa si slinoasa pentru că nu mai avea nevoie nici de ea. A slefuit perla ca sa straluceasca de frumusete. Pescarul i-a dat perla fiicei sale. A purtat-o cu drag pe un colier de aur, ca pe un premiu.

„Nu-i aşa ca e remarcabil?” isi spunea perla. „Nu am realizat niciodata ca sunt speciala. Nu eram constientă ca inauntrul meu era o perla care astepta sa stralucească precum o bijuterie.” In timp ce perla se gandea la viata, a realizat ca cele mai de pret bijuterii sunt adesea ascunse si asteapta sa fie descoperite si slefuite.

E greu sa stii ca trebuie sa iti tii ferecat sufletul pentru a nu fi ranit si atunci ar trebui sa aleg riscul. Sa-mi asum fiecare strat nou de sidef ce va deveni si mai voluminos cu trecerea anilor dar in momentul cand va fi slefuit va fi o perla perfecta.

Psiholog Margareta Adela Chitu

Puteti dezbate acest subiect pe blogul Platformei de Consiliere Psihologica si Psihoterapie Online Echilibrul Tau!

Site Optimizat de Agent Promovator

CONTACTEAZĂ-NE

Îți vom raspunde în cel mai scurt timp.

Se trimit datele

Log in with your credentials

Ați uitat datele dvs.?