parenting

Parenting

În limba engleză există termenul parenting care nu are echivalent în limba romană. Termenul defineşte pe cineva care le ştie pe toate şi are soluţii la toate în educaţia copiilor.

Cea mai mare provocare din viaţa unui om apare materializată într-un copil. Cum să ne creştem copiiiCe să facem să creştem un copil bun, etc. După nouă luni de sarcină, o naştere, refacere, depresie postnatală, lipsa de somn, cu siguranţă toţi părinţii se arunca pur şi simplu pe astfel de lecturi, că doar au timp… 1000 de cărţi dacă ai citi vei afla când te confrunţi cu realitatea că nu există reţete. Ce metode au aplicat pentru copiii cei mai buni prieteni de familie? Dacă pentru al tău nu funcţionează?

Ce stil de parenting să adopt?

Toţi părinţii visează pentru copiii lor să devină responsabili, oameni pe care să te poţi baza. Să fie membri integraţi ai societăţii, să se întreţină singuri și „să fie cineva„. De multe ori se pierde din vedere vârsta, dezvoltarea mental-emotională (poate fi mai sensibil, sau mai indiferent la detalii, etc) şi atunci aşteptările să nu fie în acord cu aptitudinile copilului. Nu îi poţi spune unui copil să nu mai plângă sau să ţipi la el şi să te aştepţi să se şi conformeze.

Îţi trebuie multă răbdare şi să îi explici în limbajul lui, pe înţelesul şi nivelul vârstei pe care o are, care este cauza pentru care s-a întâmplat ceea ce l-a făcut să plângă. Dacă nu îi cumperi ceva şi plânge înseamnă că a învăţat deja că primeşte ceea ce cere şi primul refuz este un şoc. Nu poate să accepte pentru că nu ştie ce este această trăire nouă de a fi refuzat să nu i se cuvină doar pentru că cere „vreau„. Până acuma i s-a dat. Brusc, de ce nu? Faptul că „vrei” nu înseamnă că ţi se şi cuvine. Mai târziu vei spune la servici „vă scriu pentru că vreau să vă cer să îmi aprobaţi concediul”. În nici un caz “vă trimit spre aprobare” sau “vă rog să îmi aprobaţi cererea…”

Părinţii îşi doresc pentru copiii lor să fie oameni respectaţi în viaţă. Dar sunt oare învăţaţi ce este acela respect să şi ofere altora respect, nu doar să pretindă şi să considere că li se cuvine să primească? Mai sunt şi vor mai fi întotdeauna şi alţi oameni pe lângă ei care şi ei au drepturi şi nevoi.

Nu știi ce stil de parenting să adopți?

Ședințe de Psihoterapie

Îți oferim experiența celor 15 ani de psihologie clinică

Parenting și modelele

Atunci când părinţii se adresează copiilor folosind formule de politeţe (“te rog”) fără jigniri, insulte, atunci se simt apreciaţi şi respectaţi şi vor respecta la rândul lor pentru că vor ajunge să înţeleagă ce înseamnă. Dacă într-o casă se folosesc afirmaţii discriminatorii, vis a vis de anumite grupuri sociale sau credinţe, copilul le va lua ca pe ceva firesc. Va considera din auzite că aşa este normal să fie şi în societate va aplica la rândul lui aceste concepţii în care va crede. Când părinţii vorbesc în prezenţa copilului, acesta înregistrează tot. Împrumuta cuvinte, moduri de exprimare, opinii care nu sunt ale lui. Deși nu le înţelege, le va folosi în societate în mod mecanic.

Cum învăţăm să conducem o maşină? Instructorul stă lângă noi ne explica părţile mecanice ale maşinii. Noi apăsam nerăbdători pe toate butoanele şi pedalele şi tragem de toate manetele până apar picături de emoţie pe fruntea bietului instructor. Acesta îşi păstrează calmul şi ne explica totuşi că „butonul ăla nu era pentru avarie, ci bricheta”. Începem să învăţăm cum să pornim maşina, cum să plecăm de pe loc şi aşa mai departe.

Arta de a fi părinte

Copiii învaţă paşii în mod asemănător: pe rând. Au nevoie de răbdare, susţinere, încurajare şi părinţii să facă cunoştinţă cu ei. Să descopere ce le place, ce pot cel mai bine să facă. Un copil este dornic să asimileze informaţie, reţine cu uşurinţă tot. Dacă nu sunt părinţii îndrumătorii lor, îşi vor găsi alţi îndrumători de la care să preia informaţii şi să le copieze (alţi copii, televizor, internet).

Abandonul înseamnă că cineva te da la o parte în favoarea altcuiva sau a altceva. Un exemplu de percepţie a abandonului îl întâlnim la copiii care au avut fraţi mai mici şi când aceştia au apărut, părinţii au dat mai multă atenţie noului născut.

Să fi responsabil înseamnă să îţi ţii promisiunile şi să îţi onorezi angajamentul luat. Când promiţi ceva şi nu te ţii de ce ai promis copilul va înţelege că se poate şi fără să respecte angajamentul luat şi cuvântul dat. Înţelege şi mai bine lucrul ăsta când promisiunea încălcată îl privea direct (“mergem la munte”, “te las în tabăra”, “îţi iau tableta”). Sigur, se poate justifica pentru că sunt implicate posibilităţile materiale, dar i-ai promis!

Dacă nu îi promiteai, dacă îi explicai de ce ceva atât de scump deocamdată nu se poate, în loc să îi dai speranţe şi aşteptări nerealiste, nu s-ar fi simţit trădat. Acest gen de experienţă este percepută că o trădare şi de aici vor rămâne cu teamă că vor fi trădaţi şi înşelaţi. Aceasta îi crează o teamă de a mai avea încredere în alţii şi poate simţi că nu merită ceea ce i s-a promis. Această teamă de a mai avea încredere se poate transforma în invidie şi alte sentimente negative.

Puterea exemplului în parenting

Toţi ştim de metodele la care recurg părinţii să încerce să convingă copilul să fie ordonat şi organizat: termen limită (“dacă până la ora”, “dacă până număr la 3…”, etc.). Copiii mai învaţă şi din puterea exemplului. Ei sunt oglinda părinţilor. Dacă vreţi să verificaţi, este un bun exerciţiu de ambele părţi. Luaţi-vă o zi liberă şi stabiliţi un joc de rol. De fapt în acea zi părinţii vor avea rolul de copii şi copiii rolul de părinţi. Stabiliţi clar de la început intervalul de timp în care ei vor avea puterea.

Nu uitaţi: să nu vă enervaţi sau să vă pierdeţi răbdarea şi să nu vă luaţi cuvântul înapoi atunci când veţi auzi de la copil ceva ce nu vă convine. De cele mai multe ori va fi ceva ce voi aţi tot repetat şi copilul a preluat de la adult.

Copilul îşi va intra în rol şi va vorbi şi va face exact ce şi cum fac părinţii:

  • verbal: cuvintele,
  • nonverbal: gesturi/postura/fizionomie,
  • paraverbal: ritmul/volumul/tonul vocii.

“Tu de ce nu poţi şi ceilalţi copii pot?”

Reproşul constant şi comparaţia cu alţi copii sunt o reţetă sigură pentru dezvoltarea complexului de inferioritate. Duce la scăderea stimei de sine, blochează autenticitatea, crează gelozie şi invidie. Descurajarea şi teama inhibă voinţa copilului şi îi dezvoltă neîncrederea în sine. Atunci când este criticat şi umilit pentru ceva ce nu a reuşit îi va fi teamă ca măcar să încerce a doua oară.

Copilul are nevoie de încurajare să mai încerce şi să experimenteze şi altă abordare decât prima dată. Dacă va proceda la fel există posibilitatea să obţină acelaşi eşec. Dar după ce îi explici este alegerea lui dacă vrea să experimenteze pe propria piele aceeaşi metodă cu acelaşi eşec. Este ritmul şi felul lui de a învăţa. Dacă ar putea, părinţii că să îl ferească de orice experienţă negativă, ar trece ei în locul copilului. Ei nu ar face altceva decât să îi fure experienţa de viaţă şi şansa la evoluţie. Astfel îi vor sista capacitatea de mai târziu de a discerne, de a se descurca şi a lua decizii de unul singur.

Păsările când simt ca unul din pui este bolnav îl aruncă din cuib pentru a le asigura şansa la supravieţuire celorlalţi pui. Când puii sănătoşi sunt dezvoltaţi şi pot zbura îi împinge din cuib să îşi ia zborul. Oamenii dincolo de instinctul primar au şi raţiune. Situaţiile nu trebuie judecate, criticate sau generalizate. Sunt multe lucruri de luat în calcul: societatea, ţara, cutumele, posibilităţile economice, limitările legate de nivelul educaţiei. Sunt cazuri de familii monoparentale care decid să se întoarcă să locuiască cu părinţii. Ajutorul este deopotrivă pentru cele trei generaţii: bunici-copii-nepoţi (suport-susţinere-supraveghere).

Stiluri de parenting

Nu tot ce vedem la un popor ca reguli este potrivit şi aplicabil oriunde. În China principala grijă a părinţilor este temperarea impulsurilor copilului. Copiii sunt mai reţinuţi, protocolari, cu mai mult autocontrol, respectuoşi și fără manifestări exagerate. În unele ţări copiii au un set de manuale la şcoală şi altul identic pentru a-şi face temele acasă. La noi au nevoie de troler pentru a le căra după ei. Există diferenţe culturale între popoare şi valori diferite, implicit vor exista şi abordări diferite în educaţia primită acasă.

În popoarele nordice, membri nu se consideră individuali, ci ca fiind parte ai unei societăţi în care trăiesc. Ei au fost educaţi cu mentalitatea socială că îşi vor creşte copiii pentru folosul societăţii din care vor face parte ca adulţi, nu pentru ei ca părinţi doar. Blocul, vecinii, cartierul, localitatea, oraşul, ţara sunt societatea şi comunitatea din care fac parte.

Parenting și așteptările

Există un principiu despre percepţia umană a contrastelor. Afectează realitatea şi felul în care oamenii percep diferenţa dintre două lucruri care vin la scurt timp unul după celălalt. Exemplu: alegem două obiecte la fel, dar de greutăţi diferite. Ridicăm obiectul mai uşor şi apoi pe cel greu. Percepţia ne va face să amplificăm şi să multiplicăm greutatea celui de al doilea obiect faţă de cât are cu adevărat. Pricipiul poate fi aplicat că o unealtă de influenţa şi determinare în procesul de învăţare. Totul ține de stilul de parenting adoptat.

Când stabilim ca scop să obţinem note foarte mari (8-9-10), deşi suntem realişti că la anumite materii copilul nu poate atinge rezultatul maxim, munca, eforturile, concentrarea, dorinţa va programa atingerea unei note foarte mari. Rezultatul va fi o notă mult mai mare decât una obţinută dacă îşi limita dorinţa de a obţine măcar un 5 sau 6, pentru că atenţia îi este concentrată pentru mai mult şi mai greu. Când ne propuneam în facultate “să scoatem cinci” fie scoteam 5, fie rămâneam cu restanţă. La fel şi ordonarea copiilor în sarcinile pentru casă. Dacă propunem o listă cu zece sarcini sunt mari şanse ca acesta să realizeze trei. Fixarea unor nivele mai înalte, dar cu aşteptări realiste.

Concluzii:

Copiii bine educaţi îşi for amplifica isteţimea şi vor ştii la rândul lor, prin oglindire şi puterea exemplului să folosească când sunt mai mari această metodă. Adoptă stilul de parenting potrivit pentru copilul tau!

Să încheiem cu un exemplu şi un zâmbet.

Scrisoarea unei studente din America către părinţi:

Dragă mamă şi tată,

De când am abandonat facultatea, nu v-am mai scris. Vă trimit veşti acuma, dar vă rog înainte de a continua să citiţi ce urmează, să luaţi loc. Deci nu citiţi mai departe, dacă nu staţi jos!

Acuma sunt mai bine. Fractura de craniu şi contuzia, obţinute când am sărit de la fereastra dormitorului când acesta a luat foc, sunt aproape vindecate. Am petrecut doar două săptămâni în spital şi acuma vederea este aproape normală. Din fericire incendiul din dormitor şi saltul de la fereastră a fost văzut de un angajat de la benzinăria de peste drum care a chemat ajutoare. M-a vizitat des la spital şi pentru că nu mai aveam unde să locuiesc m-a invitat să împărţim apartamentul lui. Este mai mult o cameră într-un subsol, dar este drăguţă. Este un băiat de treabă şi ne-am îndrăgostit. Vrem să ne căsătorim. Nu ştiu exact data, dar cel mai probabil înainte să fie vizibilă sarcina. Ştiu cât de mult vă doreaţi să fiţi bunici. Mai avem o problemă cu certificatul lui medical pentru căsătorie din cauza unei infecţii.

Acuma vreau să vă spun că nu a fost nici un incediu, nici o fractură, nu sunt însărcinată, infectată şi nu am nici un iubit. Doar vroiam să ştiţi că am picat examenul la Istoria Americii şi la Chimie şi vroiam să vă dau această veste într-un context potrivit.”

 

Nu știi ce stil de parenting să adopți?

Contactează-mă!

 

Autor: Consilier pentru dezvoltare personală Alina Dospina

Distribuie către prieteni!

Share on facebook
Facebook
Share on whatsapp
WhatsApp
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
Linkdin
Share on pinterest
Pinterest
Share on email
Mail

Ar putea să te mai intereseze și:

parenting
Psihologie

Parenting

În limba engleză există termenul parenting care nu are echivalent în limba romană. Termenul defineşte pe cineva care le

Citește mai mult... »